Poveste ca a mea! Pacat si trist in acelasi timp!
(Ne)Fericirea de a fi parinte singur
Fericire, nefericire, singuratate, implinire... sunt notiuni atat de relative, incat ma intreb daca incercarea de a le defini teoretic in vreun fel sau altul si-ar mai avea rostul. Fiecare dintre noi isi are propria fericire / nefericire, la fel cum fiecare se simte sau nu mai mult sau mai putin singur intr-un moment sau altul al existentei. Nimic din toate astea nu ne opreste totusi sa visam cu ochii deschisi la clipa in care ne vom fi simtit impliniti ca oameni... Imi trec prin minte uneori astfel de ganduri abstracte. Nu stiu daca ele vin din frustrari acumulate in timp si framantate in cuvinte care nu se vor a fi neaparat intelepte sau din urme adanci de bucurii traite intens in cele mai neasteptate clipe ale vietii mele. Cert este, ca peste toate, ganduri si filozofii, se asterne subit o concretete uluitoare in clipa in care imi constientizez statutul pe care il am de cativa ani buni si pe care mi l-am consolidat de curand, dublandu-i impactul asupra existentei mele - sunt PARINTE.Eu personal nu cred ca suntem facutzi sa traim singuri. Iar ciinele si pisica in niciun caz nu suplinesc lipsa unui partener! In momentul in care exista copii, intr-adevar sa e mai dificil sa traiesti in doi (nu ne referim la parintii copiilor) insa si aici depinde de asteptarile fiecaruia. Daca pleci la drum intr-o relatzie cu gindul ca "sa-l inlocuiasca pe tata/mama", din start relatia e esuata (din punctul meu de vedere). Daca pornesti o relatie cu gindul copilul/copiii sa aiba un prieten, un partner de discutie, deja sansele de reusita sunt mai mari! Tu ca parinte esti responsabil de cresterea si educarea copilului si nu partenerul! |
Grav e ca uneori adultii gandesc egoist, doar in favoarea
lor. De-a dreptul dezastruos este cand la mijloc e si un copil...
el va fi singurul care va suferi pe termen lung sau chiar nelimitat, care
va fi debusolat. Pentru mine primeaza binele copilului, stabilitatea lui
emotionala, fizica si psihica. Fac si eu parte dintre cei carora le este
bine, care fac cam tot ce vor, cand vor, cum vor ... copiii. Mie personal
mi se pare mult mai relaxant asa. Ne-am adaptat noii (de acum relativ
veche) situatii si incerc sa ii ofer copilului meu tot ce are nevoie
pentru a creste frumos si echilibrat. Indiferent ce motive si ce circumstante au determinat o femeie sa faca un copil, indiferent ca este intr-o relatie sau nu, copilul trebuie crescut, hranit, schimbat , s.a.m.d. Si cand esti singur, este de doua ori mai greu, ca n-are cine ajuta (de cele mai multe ori). Este o responsabilitate asumata pe viata si cred ca asta trebuie sa avem in vedere im primul rand. |
Ce se intampla atunci cand, brusc, lumea se imparte la 2 si te trezesti ca lucrurile devin altfel decat pareau ca vor fi? Ce se intampla cu fericirea, cu iubirea, cu singuratatea si cu alte cateva cuvinte mari atunci cand, dintr-un motiv sau altul, povestea in 2 ajunge la final si te trezesti deodata ca statutul tau de PARINTE este ajustat de circumstante, transformandu-se in altul, problematic - PARINTE SINGUR?
Eu sunt mama singura. Infanta nu este recunoscuta de tata. Nu am avut pensie alimentara, nu am avut suport. Pana la 3 ani jumate ne-am zbatut amandoua, mai ajutate, mai incurcate. Eu am mers la facultate, ea la cresa cu program saptamanal. Da, am fost o denaturata (cum or sa spuna multi cei care vor citi) si mi-am lasat copilul la cresa. Dar, doar eu stiu cat jeleam in fiecare luni si cum zburam in fiecare vineri. Am gasit pe cineva si am zis sa incerc sa-i ofer o familie. Nu a fost o mare dragoste, dar am zis sa incerc. Am esuat lamentabil. Am trecut printr-un divort plin de scandaluri. Ea a suferit alaturi de mine si m-a sustinut. Imi spunea: mami eu te sustin in tot ceea ce hoatarasti. O sa fie bine. Am incredere in tine. Am fost noi doua, dar din pacate eu nu aveam starea necesara sa ne facem de cap foarte mult. Acum e in vacanta, se bucura de copilarie. In toamna, vreau sa mearga la un psiholog, sa inteleg cum a afectat-o totul. Si chiar daca voi avea o relatie, tot mama singura voi fi. Nu mai incerc sa-i caut un tata. Maxim, un prieten, daca ea va considera necesar. Experienta m-a invatat ca nu-i totuna sa fii mamica singura de fetita cu a fi mamica singura de baiat. E mai problematic cu lipsa modelului masculin in ultimul caz. Deocamdata noua ne e bine asa, dar asta din strict punctul meu de vedere. Sunt convinsa ca baiatul meu ar prefera sa fim cel putin 3, daca nu mai multi... Acum fiind si departe de casa, sentimentul s-a accentuat. Ce te faci insa cu increderea in viabilitatea unei noi relatii... Eu una mi-am cam pierdut-o si nu stiu cum sa fac s-o regasesc. |
Suferi (sau poate doar te eliberezi de o povara), te zbati intre tine si cei din jur, te obisnuiesti cu ideea, faci compromisuri noi si apoi, intr-o buna zi, ajungi pe acelasi drum, al cautarii involuntare a fericirii. De data asta esti insa singur... parinte singur. Te scoate asta din cursa pentru fericire, in care ne lasam cu totii prinsi val vartej? Nu, cu siguranta nu! Si asta pentru ca fericirea, asa cum spuneam la inceput, e atat de relativa, incat uneori nici nu ne dam seama ca am trait-o, de fapt. A fi parinte singur nu inseamna a fi un condamnat la nefericire, pe veci. In mod cert, nimeni nu ajunge sa fie parinte singur din prea multa fericire. De obicei orice poveste care se termina, aduce cu sine nefericiri de toate felurile, mai mici sau mai mari, dupa masura sufletului fiecaruia. Asa incat, mi-e greu sa cred ca, cel putin la inceput, exista parinti singuri fericiti, oricare va fi fost motivul despartirii de celalalt parinte.
N-am pace, gandindu-ma ca nu sunt facuta si NU VREAU sa traiesc singura. Incerc sa ma amagesc destul citind o carte sau mergand la un teatru sau intalnindu-ma cu prietenele sau mai stiu eu ce! Nu merge. Am nevoie de un partener - adult cu care sa mai impart din ganduri, apasari, chiar bucurii. Ei, da, am nevoie de afectiune! Cine nu are nevoie? Eu nu stiu daca e fericire, ma simt zi de zi ca intr-un razboi de unde trebuie sa iesim vii, dar cand bifez cate o zi ma simt bine :-). Nu-mi dispretuiesc statutul de femeie singura, dar nici nu mai fac niciun fel de demers in acest sens. Despre ce optiuni are o femeie singura, cu copii dintr-o alta casnicie, eu cred ca are exact aceleasi sanse ca o femeie care nu are copii, desi la o anumita varsta sa iei un ,,cavaler'' numai e chiar asa de usor. E adevarat ca nu este usor sa iubesti copiii altuia, dara asta este valabil si pentru noi femeile. Daca partenerul ar veni cu propriul copil credeti ca noi l-am putea iubi neconditionat? Poate da, dar poate nu. Eu cred ca important este sa iubeste ,,omul'' sa fie aceea chimie si atunci accepti si reusesti sa treci peste. Nu sunt disperata, dar nici nu pot sa zic ca-mi iubesc statutul de femeie singura. |
Cat despre singura si fericita nu stiu ce sa zic. Fericirea aceasta exista la orice parinte de cand isi tine prima data copilul in brate, creste cand cel mic iti zambeste, vine la tine , zice mama si asa mai departe. Dar in acelasi timp cand apar probleme gen sanatate sau orice altceva aceasta fericire se face mica de tot. Mie imi place tare mult proverbul acela ca e nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil si asta incerc sa fac de cand am ramas singura sa implic pe toata lumea din jur in cresterea lui. sa existe pe langa el atatea persoane care sa-l iubeasca si ocroteasca incat sa poata, cand va fi nevoie, sa vorbeasca cu cineva. Si eu sunt tata singur si sincer sa fiu sunt fericit. Dar exista o problema la care noi parintii singuri nu ne gandim indeajuns de mult. Copii cresc si acea lumina care in fiecare zi ne lumineaza casa devine din ce in ce mai absenta. Noi traim pentru copii si toata viata ne-o dedicam lor, dar incet, ne trezim singuri intr-o casa goala doar cu pisica si cu cainele. Cum trecem peste asta? |
Mai ai oare nevoie de un alt partener in cursa spre fericire? Poate ca da, poate ca nu... O vreme te amagesti ca a fi parinte iti este de ajuns, ca o noua iubire (da, da, iubirile pot fi noi si vechi si trecatoare si eterne si... de toate felurile) n-ar insemna decat o complicare inutila a lucrurilor pe care iti place sa le crezi simple. Uneori amagirea iti este alimentata de noi esecuri, care te fac sa meditezi serios asupra propriei (ne)fericiri. Iti spui ca totul e perfect asa cum este (exista oare perfectiune?) si imbratisezi in mod constient refuzul oricarei alte schimbari. Te simti bine cu alegerea facuta, iti repeti ca ai ales varianta cea mai buna pentru tine si pentru copilul tau, caruia nu vrei sa-i construiesti mituri false cu tati si mame de imprumut, refuzi sa te gandesti ca va veni o zi in care copilul tau isi va lua zborul catre o alta poveste, a lui, in care tu vei fi, in cel mai bun caz, un personaj secundar, daca nu simplu spectator. Si toate astea pentru ca te incapatanezi sa fii un parinte singur fericit. De fapt... poate ca si esti un parinte fericit... atata timp cat crezi asta.
Copiii crescuti in familii monoparentale sunt la fel de iubiti , ingrijiti si educati, empatici, inteligenti, isteti, destepti, stralucitori, fantastici si bine-nteles superbi ca restul copiilor de pe Terra obtinuti natural sau prin FIV sau adoptati, nascuti natural sau prin operatie de cezariana, botezati sau nu, hraniti cu LM sau LP. Chiar si o femeie divortata cu un copil (spun asta pentru ca exista asa un mit cum ca femeile divortate cu copii ar trebui sa se multumeasca cu destul de putin, doar pentru privilegiul de a nu mai fi singure) isi poate intilni jumatatea aia care nu-i cere sa gateasca, sa spele, sa trebaluiasca, iar el sa stea la tv! Viata de cuplu poate fi foarte frumoasa si minunata, trebuie doar sa gasesti persoana potrivita! Nu fac apologia singuratatii, cred ca un copil are nevoie de doua modele , unul masculin si unul feminin, pentru a-si construi o personalitate completa. Dar in egala masura stiu pe pielea mea ce rau e sa cresti in tensiune si vieti practic paralele... Chiar daca a ramane o mama singura va fi pana la urma o optiune pentru mine , traiesc totusi sentimentul unei neimpliniri. Mi-as fi dorit sa ofer copiilor mei un model de familie armonioasa, asa cum eu n-am regasit-o la parintii mei. Am ramas cu gandul ca echilibrul si viata viitoare a unui copil sunt foarte mult influentate de modelul de familie al propriilor parinti. |
Mda...ar fi frumos... DAR eu sunt de parere ca nici un barbat pe lumea asta nu va fi in stare sa iubeasca copilul altuia ca si cum ar fi al lui. Si atunci pentru ce sa imi complic existenta si pentru ce sa rup din timpul (si asa insuficient) petrecut cu copilul meu???? Eu am deja un partener, e drept ca nu are decat 1 an si 10 luni dar nu ii vb ca unui bebe ci ca unui copil mare care trebuie sa stie ca noi doi formam o echipa si care intelege tot ce-i spun si sunt mandra de viata mea uneori obositoare, alteori stresanta dar de cele mai multe ori minunata si nu as schimba cu nimic asta. Eu nu pot sa spun ca imi este greu sa fiu mama singura, dar nici ca e cool sa fii mama singura. Nu suport nici exprimarea ,,ce bine ne este numai noi doi'' (mie si copilului) Si mie imi este frica de ziua batranetii, chiar de adolescenta fetei, pur si simplu nu ma vad singura, locuind singura, uitandu-ma la telenovele sau plecand la bai. Dar nici cu sot nu ma vad . Eu daca as mai avea vreodata vreun sot desi nu cred as vrea sa se poarte ca un adevarat tata cu fata mea. Mie nu mi prea place ideea, s-a mai amintit si aici de ea, am vazut si pe la alte case, ne cuplam dar fiecare cu familia lui. |